Pas langa pas... (in lucru dupa restante)

Cap. I Ce-a fost.

Mai ştii zilele acelea în care plănuiam noi că vom fi generaţia care va schimba nepăsarea celor ce i-am cunoscut înaintea celor vremuri? Stăteam pe banca aceea roasă de timp şi ne visam îndreptând liniile zdrenţuite ale vieţii lor. Ne uitam la nepăsarea ce sălăşluia ameninţătoare foarte, foarte aproape de vieţile noastre şi juram prezentului că NOI, cei care am cunoscut ambele lumi, născuţi şi crescuţi cu-n pas aici - în lumea 'capitalistă' - şi unul dincolo - în apocalipsa comunistă -, nu vom fi ca ei. Făceam promisiuni atunci (nouă înşine) că NEPĂSAREA nu va mai fi un stil de viaţă aşa cum a fost clipa ce ne-a dat viaţă.
Au trecut anii, vreo 20 de stau să-i număr - dar ce importanţă are timpul!?!. Nimic, dar NIMIC, din ce promiteam NOI atunci, seara, pe 22, nu am realizat. Am înlocuit nepăsarea lor cu a noastră, am ignorat visele generaţiei lor şi ne-am urmat visele noastre - însă fiecare alt vis, într-o altă viziune, într-un alt mod. Fiecare pentru EL, fiecare fără al saluta pe cel de aproape, de foarte aproape.

Nu ne-am dat seama în acele momente că ceea ce vom obţine nu va fi libertatea noastră (pe care de altfel nu eram pregătiţi să o înţelegem). Luptam atunci pentru fericirea lor, a celor ce ne dăduseră viaţă. Idealul pentru care am lăsat stropii aceea în urma paşilor noştri era de fapt idealul părinţilor noştri şi sânge din sângele lor. Nimic din ce a fost atunci nu a aparţinut nouă. Ce am obţinut ne-a fost lăsat ca unica nota într-un testament sărac, sărac din toate punctele de vedere. (Încă credeam ca ei sunt lângă noi.) Ne-am trezit că ni s-a pus în cârcă ceea ce se numea 'LIBERTATE' fără a şti despre ea cu nimic mai mult decât era scris, în nişte termeni parcă tehnici, undeva prin mijlocul DEX-ului. Ei s-au mulţumit ca odată la patru ani să ne încurce socotelile cu sunetul acela înfundat al bucăţii de lemn ce cădea ca un topor, sfărâmând visele noastre de atunci, de pe bancă.

Nu-mi spune că greşesc. Şi eu mi-am 'sacrificat' ani însă, la fel ca şi tine, mă uit în urmă şi văd doar banca pe care-am stat atunci. Pare foarte aproape de mine, aproape că o ating, dar mă desparte de ea PRĂPASTIA. Da! Hăul aceasta pe care 17 ani m-am chinuit să-l trec şi l-am trecut, am ajuns de partea cealaltă, dar în urma mea tot e un gol imens pe care nu am reuşit să-l umplu. 17 ani, crede-mă, ne-am sacrificat zi după zi, an după an într-un mod în care nu am reuşit decât sa numărăm constant pierderile.
La început am crezut ca vina e a mentalităţii de care încercam să scăpăm, a ideologiei egalităţilor totale şi am scăpat (2000). Cel puţin aşa am crezut. Eram (încă) atât de nehotărâţi ce vom face, aşteptam prea mult de la cel de foarte aproape încât ne-am spus că ar trebui sa ne mai odihnim un pic... să ne mai gândim, poate ca nu ne era chiar atât de rău înainte.